𝓩𝓪𝓹𝓲𝓼𝓾𝓵 𝓬𝓮𝓵 𝓭𝓸𝓲, 𝓼𝓪𝓾: 𝓒𝓾𝓶 𝓼-𝓪 𝓼𝓬𝓻𝓲𝓼 𝓸 𝓻𝓮𝓰𝓾𝓵𝓪̆ 𝓹𝓮𝓷𝓽𝓻𝓾 𝓯𝓲𝓮𝓬𝓪𝓻𝓮, 𝓭𝓪𝓻 𝓷𝓾𝓶𝓪𝓲 𝓾𝓷𝓲𝓲 𝓪𝓾 𝓬𝓲𝓽𝓲𝓽-𝓸

Se spune că minciuna are picioare scurte. Dar cei care spun asta n-au văzut niciodată cum umblă minciuna într-o breaslă bine organizată — că acolo are picioare lungi, pantofi buni și un drum neted înainte.

Diacul știa asta. Stătea în colțul lui cu degetele negre de cerneală și scria. Nimeni nu-l băgase în seamă la masa aceea de noapte. Lumânările erau puține, vinul bun, și toți vorbeau cu glasurile coborâte ale oamenilor care fac lucruri pe care le vor uitate până dimineață. Nimeni nu verificase umbrele.

Greșeală.

Jester Inimă de Leu ceruse un lucru simplu — atât de simplu încât simplitatea lui îi speriase pe toți cei care aveau motive să se teamă de lucruri simple.

Ceruse un zapis. O hârtie cu reguli. Ceva scris, semnat, cu pecete — că breasla să știe cum se judecă, cum se hotărăște, cine poate și cine nu poate, și după ce lege. Nu ceruse aur, nu ceruse jilț, nu ceruse cap de om. Ceruse doar ca lucrurile să fie scrise și citite de toți, nu doar de cei care le scriau.

Asta era tot.

Și tocmai de aceea trebuia oprit.

•  

Ahmad al-Hayyāl era instalat în breaslă de atâta vreme încât nimeni nu-și mai amintea cum venise sau de unde. Era acolo ca un mobilier vechi — toată lumea ocolea scaunul lui stricat dar nimeni nu-l arunca, că poate se mai drege, că poate mai are un rost, că poate altcineva știe de ce e acolo.

Era cunoscut în toate cetățile pentru două lucruri.

Primul: spusese, cu glas de om care știe, că legea nu lasă pe cei care au grijă de animale să cerceteze ce se întâmplă în breaslă. Spusese asta sus și tare, cu toată autoritatea unui om care citise o jumătate de hrisov și înțelesese un sfert. Marele Păznici al Legii îl chemase și îi explicase, cu răbdarea obositoare a omului care lămurește același lucru pentru a treia oară, că numai cineva foarte prost nu înțelege din lege că îngrijitorii de animale au dreptul deplin de a cerceta orice breaslă. Ahmad al-Hayyāl ascultase, dăduse din cap, și a doua zi spusese mai departe același lucru ca înainte — că dacă tot greșise, măcar să greșească consecvent.

Al doilea: spusese că alegerile lui Demeter Wolfenstein fuseseră după lege și datină, curate ca lacrima și drepte ca fusul. Spusese asta în vreme ce biații breslași umblaseră din ușă în ușă ca niște cerșetori ai propriului vot, până când Vornicul cel Mare se uitase la hârtii și hotărâse că totul fusese minciună de la un capăt la altul.

Ahmad al-Hayyāl supraviețuise ambelor. Asta îl făcea valoros — nu priceperea, ci supraviețuirea. Omul care cade de două ori și nu pățește nimic e mai folositor decât omul care nu cade niciodată, că cel puțin știi că rezistă la lovitură.

•  

Emöke Fekete auzise vești. Veneau centaurii.

Nu oricine, centaurii erau neamul cel vechi al breslei, cei care o întemeiaseră în vremuri de demult, când breasla nu era a nimănui anume și tocmai de aceea era a tuturor. Centaurii puseseră prima piatră, scriseseră primele rânduieli, bătuseră în primul clopot. Fără ei nu era breaslă, era doar o adunătură de oameni fără nume.

Dar asta era demult.

Acum, în sala caravanseraiului, lucrurile se lămuriseră, centaurii nu mai contau. Talpa nu mai conta. Breslașul de rând nu mai conta. Contau doar cei din sală — și cei din sală hotărâseră asta tot ei, între ei, cu ușa închisă, ceea ce le părea perfect corect.

Centaurii veneau cu sete de dreptate și cu memoria lungă, știau ce scriau hrisoavele vechi, știau ce se promisese și ce nu se ținuse. Aveau glas mare și nu tăceau ușor.

Asta era rău.

Pinguinii lui Jester mai putuseră fi ignorați, că sunt mici și nu ajung sus. Menajeria în general putea fi numită gălăgioasă și desconsiderată. Dar centaurii aveau altă greutate, nu gălăgie, ci stăruință. Și stăruința, în timp, roade și piatra.

Emöke a trimis vorbă lui Ahmad al-Hayyāl. Ahmad al-Hayyāl a trimis vorbă lui Alemanio. Alemanio a murmurat ceva Varvarei Bolșevina. Și toți s-au adunat, noaptea, la masa cea mică din spatele Caravanseraiului, unde îi așteptau Cunobelinos, Demter Wolfenstein și Luzandra șiunde lumânările se aprindeau rar și se stingeau repede.

•  

Speranța

Dar vestea despre centauri nu ajunsese doar la masa cea mică. Ajunsese și la cârciuma din piață, unde Tihomir, Margița și tovarășii lor obișnuiți se strânseseră ca de obicei, cu ulcioarele pe masă și cu urechile ciulite după orice zvon care trecea pragul.

„Vin centaurii,” a zis cineva, cu o umbră de bucurie pe care nu și-o putea explica nici el.

„Și Wilczyca,” a adăugat altul. „Se zice că merge alături de ei acum. Nu în frunte — alături.”

„Și Jester,” a șoptit Margița, aproape ca o rugăciune. „Dacă centaurii vin cu memoria lor lungă, și Wilczyca cu ghearele ei, și Jester cu clopoțeii lui care nu tac niciodată de tot — poate, poate de data asta…”

N-a terminat vorba. Nimeni nu termină vorbele astea până la capăt, de teamă că, terminate, se sparg ca ouăle prea vechi.

Dar speranța, oricât de subțire, umbla din masă în masă acele zile — nu speranța zgomotoasă, cu steaguri și strigăte, ci speranța tăcută a omului care a fost păcălit de multe ori și tot mai pune, din obișnuință sau din încăpățânare, un ban pe aceeași zaruri.

„Poate,” a zis bătrânul cu barba albă, care ascultase până atunci fără să vorbească, „poate de asta se tem ei atât de tare. Nu de centauri. De speranța pe care o aduc centaurii.”

Masa era unsă, vinul prost, lumânările mai puține decât ar fi trebuit — felul de masă la care nu vin oamenii care vor să vadă clar, ci cei care vor să fie văzuți cât mai puțin.

Demeter Wolfenstein fusese adus și el, că fără staroste nu se putea da aparența că s-a hotărât ceva cu acoperire. Ședea în jilțul lui de la capul mesei cu capul în piept și cu ochii pe jumătate închiși — nu dormea, dar nici nu veghea cu totul, starea aceea de mocirloasă jumătate-prezență în care petrecea acum cea mai mare parte a zilelor.

La un moment dat, Demeter s-a ridicat greoi, s-a sprijinit de masă și a dispărut în spatele unei perdele groase, spre veceu.

A lipsit destul.

Când s-a întors, se vedea la lumânare — pe straiele lui, pe poalele jupei largi, câteva picături întunecate, proaspete, pe care nu le observase nimeni sau pe care toți aleseseră să nu le observe. Asta era regula nescrisă a sălii, ce nu se numește nu există.

Luzandra a sărit însă din locul ei cu o iuțeală care nu i se potrivea staturii, s-a aplecat cu capul plecăt și a început să sărute marginea jupei ude a starostelui, cu ochii închiși și cu fața luminată de o evlavie pe care numai cei cu stomacul tare o pot produce în astfel de împrejurări.

„Măritul nostru,” a zis ea, cu glas înecat de emoție. „Mereu prezent. Mereu printre noi.”

S-a ridicat, și-a șters gura cu dosul palmei, și s-a întors la locul ei ca și cum nu se întâmplase nimic ieșit din comun.

Diacul, în umbra lui, scria.

•  

Basmul

Nu mult după aceea, așezat iar în jilț, Demeter s-a foit, a strâns din ochi, și un sunet gros, prelung, s-a rostogolit prin odaie — venind, fără îndoială, din direcția măriei sale.

O clipă, tăcere.

Cei de la masă și-au ținut respirația — nu de dezgust, ci din obișnuința veche a curtenilor de a nu ști niciodată dacă un lucru trebuie ignorat sau sărbătorit, până nu vede cineva mai curajos direcția vântului.

Cunobelinos a fost acela.

S-a ridicat în picioare dintr-o săritură, cu fața luminată de aceeași bucurie sălbatică pe care o mai avusese și altă dată, și a strigat, izbind cu pumnul în masă:

„Auziți? Auziți, oameni buni? Măritul a pus tunul! A pus tunul pe trădători, pe cei care se dau de partea breslașilor și a tălpii! Așa se răspunde la jalbă — cu foc, nu cu vorbe!”

Sala a izbucnit, ca de obicei, în urale pe care nimeni nu le înțelegea cu adevărat de ce le dă, dar pe care toți simțeau că e mai sigur să le dea decât să tacă.

Doar diacul, în colțul lui întunecat, a scris, fără să ridice ochii: Un vânt gol a fost numit tun, iar tunul a fost numit dreptate. Așa se scrie, uneori, toată istoria unei breslе — dintr-un sunet și din voința celor de față de a-l numi cum le convine.

•  

„Jester vrea un zapis cu reguli,” a zis Emöke, fără introducere, ca omul care nu pierde vremea cu lucruri care nu folosesc. „Reguli pentru toți. Scrise. Citite în cetăți.”

Ahmad al-Hayyāl a dat din cap cu aerul omului care tocmai a înțeles un pericol pe care de fapt îl înțelesese de mult.

„Dacă se scriu reguli pe care le citesc toți,” a zis el, „atunci toți știu. Și dacă toți știu, atunci noi nu mai putem decide singuri ce înseamnă regula.”

„Trebuie să scriem noi regulile,” a continuat. „Noi. Înainte ca el să apuce. Scriem astfel încât doar noi să le putem citi, tâlcui și aplica.”

Consensul

Emöke a ridicat o mână, cerând tăcere înainte să fi cerut-o cineva.

„Să vorbim și despre consens,” a zis ea, „că mulți nu înțeleg cuvântul ăsta cum trebuie.”

A privit masa, rând pe rând, ca o negustoreasă care cântărește marfa înainte s-o vândă.

„Consens nu înseamnă că toți spun același lucru. Asta e o poveste pentru copii și pentru breslași naivi care cred că adunarea obștească e o piață unde fiecare glas cântărește la fel.” A zâmbit subțire. „Consens înseamnă că eu spun un lucru, și cei din jurul meu — oamenii mei, cei pe care i-am ales, cei care știu ce le convine — spun același lucru după mine. Asta e consens. Al meu, îmbrăcat în hainele multora.”

Varvara Bolșevina a dat din cap, admirativ.

„Și când breasla toată strigă altceva,” a continuat Emöke, „nu înseamnă că nu-i consens. Înseamnă că breasla toată nu-i sala potrivită unde se face consensul.” A făcut o pauză, savurând propria formulare. „Iar dacă mai e nevoie de ceva — de-o pecete, de-o binecuvântare — girul măriei sale Demeter e de-ajuns. Un mormăit din jilț, la momentul potrivit, cântărește cât o mie de jalbe de la talpă.”

Demeter, din jilțul lui, a mormăit ceva neclar — dovadă vie, parcă anume adusă, a spuselor ei.

Luzandra a bătut din palme încet, ca la o predică bine ținută.

Varvara Bolșevina a zâmbit — zâmbetul femeii care vede că roata se întoarce în direcția bună. „O regulă pe care n-o înțelege decât cel care a scris-o nu e regulă. E cheie.”

„Și versiunea lui Jester?” a întrebat Alemanio, cu glasul omului care pune o întrebare la care știe deja răspunsul.

„Se citește,” a zis Emöke. „Desigur că se citește. Noi nu suntem oameni care ascund lucruri.” A tăcut o clipă. „Se citește după ce a noastră ajunge în toate cetățile și lumea s-a obișnuit cu ea. Atunci și a lui Jester.”

Luzandra și-a dres glasul. Toți s-au uitat la ea.

„Eu îl știu pe Jester de când e,” a zis ea, cu tonul omului care spune un lucru dureros pe care nu-l poate ocoli. „L-am văzut venind, l-am văzut umblând, l-am văzut vorbind. Și știu un lucru despre el, un singur lucru, el apără breslașul. Numai breslașul. Breslașul de rând, cu mâinile murdare și cu jalbele lui.” A făcut o pauză. „Nu înțelege să fure cu noi în cârdășie. Nu înțelege că și noi avem nevoile noastre, că și noi avem gurile noastre de hrănit, că și noi avem rânduielile noastre care s-au așezat în timp și n-au nevoie să fie răsturnate de fiecare om cu pana la pălărie care vine și cere socoteală.”

Nimeni nu a contrazis-o.

„Omul care apără breslașul,” a continuat Luzandra, mai domol, „e omul care strică rânduiala. Și rânduiala, odată stricată, nu se mai pune la loc ușor.”

Varvara Bolșevina a dat din cap a înțelegere profundă.

•  

Emöke și-a dres glasul și a privit masa.

„Cât despre centauri,” a zis ea, „știu cu toții că vin. Știu că se agită. Știu că vorbesc despre vechile drepturi și vechile rânduieli și că breasla a fost a lor dintru început.”

A zâmbit ușor — nu cu dispreț, cu ceva mai rău, cu indiferență totală.

„Înainte de mine,” a continuat, „se făcea adunare obștească. Se chemau breslașii, li se cerea părerea, se vorbea, se asculta. Părea frumos. Părea drept.” O clipă de tăcere teatrală. „Dar era gălăgie. Venea oricine. Vorbea oricine. Și din toată vorbăria aceea nu ieșea nicio rânduială, nicio hotărâre, nicio direcție.”

A ridicat un deget.

„Eu am pus ordine. Am chemat la adunare pe cei pe care îi știam — neamurile mele, cei creștinați de mine în biserică, slugile din curte, oamenii de încredere. Oameni care știu să asculte și să voteze cum se cuvine, nu să vină cu jalbe și nemulțumiri.” A dat din umeri cu simplitatea omului care explică un lucru evident. „Și acum consensul e clar. E al meu și al oamenilor mei. Nu al tălpii, nu al breslașului de rând care vine o dată la doi ani și crede că știe mai bine.”

Ahmad al-Hayyāl a dat aprobator din cap.

„Cât despre centauri,” a reluat Emöke, și glasul ei a căpătat duritatea lucrului hotărât dinainte, „centaurii să meargă în pădurea lor. Acolo au trăit, acolo se înțeleg. Dacă vor să vină la breaslă, să vină ca toată lumea — să asculte, să se supună rânduielilor noastre, să nu mai umble cu vechile hrisoave și cu drepturile lor de la întemeierea lumii. Sau ” a privit spre jilțul starostelui „sau să pupe straiele ude ale măriei sale și să se mulțumească cu asta.”

Demeter a mormăit ceva din jilț — un sunet adânc, neclar, care putea fi aprobare sau putea fi somnul cel greu de la capătul serii.

Luzandra a luat sunetul drept ce voia ea să fie și a exclamat cu căldură: „Înțelept, cum întotdeauna!”

Diacul scria.

Cunobelinos, care fusese și el chemat la masă — că era bun de numărat când trebuia să pară că sunt mulți — tăcuse tot timpul. Era un om care luptase cândva pentru creștinătate în Khorasan, sau cel puțin așa spunea când vinul era bun și memoria lui devenea generoasă cu propriile fapte.

La un moment dat a ridicat capul.

„Ar trebui să citim și versiunea lui Jester,” a zis el. „Breslașii să audă amândouă. E drept.”

Tăcere.

Nu o tăcere de uimire. O tăcere de așteptare — toți cei de la masă așteptau ca Cunobelinos să-și audă singur cuvintele și să înțeleagă că nu-și au locul.

Alemanio a zâmbit blând. „Desigur, Cunobelinos. Desigur. Tocmai asta spuneam și noi — se va citi. La timpul potrivit. Înainte de următoarea întâlnire a Sfatului.”

Cunobelinos a dat din cap. Se liniștise. Conștiința lui dormea mai bine când primea o promisiune, chiar și una pe care n-o credea cu totul.

Diacul, în umbra lui, a notat: Cunobelinos a cerut. I s-a promis. Conștiința e ieftină când o plătești cu vorbe.

•  

Tobașarii plecaseră în cetăți cu regulile lui Ahmad al-Hayyāl — scrise frumos, cu litere mari, cu sigiliu și panglică. Regulile lui Jester rămăseseră în sertarul lui Alemanio, sub alte hârtii, sub un hrisov despre nimic, sub praful lucrurilor care se uită organizat.

Alemanio îi trimisese vorbă lui Jester că se citesc mai întâi regulile procletului, dar că înainte de Sfat, cu siguranță, negreșit, cuvânt de om cinstit, se vor trimite și ale lui. Jester să fie liniștit.

Jester nu era liniștit. Dar asta nu conta în calculul lui Alemanio.

Cu câteva zile înainte de întâlnirea Sfatului, fiecare se justifica față de celălalt.

Emöke îi spunea Varvarei Bolșevina că ea dăduse instrucțiuni clare tobașarilor — că dacă s-a uitat versiunea lui Jester, nu e vina ei, ci a celor care au dus hârtiile.

Varvara Bolșevina îi spunea lui Alemanio că ea presupusese că Alemanio se ocupă — că doar el știa unde sunt hârtiile.

Alemanio îi spunea lui Ahmad al-Hayyāl că lucrurile s-au grăbit, că n-a fost timp, că data viitoare cu siguranță.

Ahmad al-Hayyāl nu spunea nimic nimănui — el nu justifica, el constata. Constata că regulile lui ajunseseră în cetăți și că ale lui Jester nu. Că asta era o stare de fapt, nu o intenție. Că stările de fapt nu sunt vinovate de ele însele.

Și în felul acesta, fără ca nimeni să fi spus niciodată „nu trimitem versiunea lui Jester”, versiunea lui Jester nu fusese trimisă.

Minciuna cea mai curată e cea pe care n-o spune nimeni — o produce absența, tăcerea, uitarea organizată. Nu are autor. Nu are martor. Nu lasă urmă.

Sau cel puțin asta credeau ei.

•  

Diacul scrisese tot.

Nu în grabă — cu răbdare, cuvânt cu cuvânt, în noaptea aceea și în zilele care urmaseră. Scrisese cine spusese ce, în ce ordine, cu ce zâmbet și cu ce tăcere. Scrisese promisiunea lui Alemanio către Cunobelinos. Scrisese zâmbetul Varvarei Bolșevina. Scrisese straiele ude ale starostelui și gura Luzandrei care le sărutase. Scrisese și ce nu se spusese — că uneori ce nu se spune e mai important decât ce se spune.

Pergamentul ajunsese, pe căi pe care nici diacul nu le-ar fi putut explica cu totul, la unul dintre centauri. Centaurul îl citise. Îl citise din nou. Îl arătase altora.

Și în cetatea în care fusese citit, oamenii știuseră.

Nu se întâmplase nimic. Nimeni nu fusese pedepsit, nimeni nu fusese chemat la socoteală, nimeni nu ridicase glasul în Sfat. Regulile lui Ahmad al-Hayyāl rămăseseră în vigoare. Versiunea lui Jester rămăsese în sertarul lui Alemanio.

Dar oamenii știuseră.

Și centaurii, cei care puseseră prima piatră a breslei, cei cărora li se spusese să meargă în pădurea lor — citiseră și ei. Și nu uitau. Că asta era natura lor: memoria lungă, piciorul sigur, și răbdarea celui care știe că stejarul crește greu dar crește.

Diacul pusese condeiul jos și privise pergamentul. Mâinile lui, negre de cerneală, arătau ca mâinile unui om care a scris prea mult și a schimbat prea puțin. Dar tot scrisese.

Că altfel, cine mai știe că s-a întâmplat?

Și lumea a știut. Dar a tăcut. Ca întotdeauna.

La cârciuma din piață, veștile ajunseseră ca apa printr-un acoperiș spart — nu toate deodată, ci pic cu pic, prin locuri pe unde nimeni nu se aștepta.

Tihomir venise cu o versiune. Margița venea cu alta. Gavril, care nu venise deloc la Caravanserai, venea doar cu întrebări.

„Am auzit,” a zis Tihomir, punând ulciorul jos cu grijă, ca pe un lucru care ar putea exploda, „că s-a ținut o masă mică, noaptea, cu Emöke, cu Alemanio, cu Ahmad al-Hayyāl și cu Bolșevina. Și că starostele a fost și el acolo.”

„N-a fost acolo,” a zis Margița. „Mie mi-a zis un ucenic de la bucătăria Caravanseraiului că starostele n-a mai ieșit din odaia lui de trei zile.”

„A fost,” a zis Tihomir. „L-a văzut vizitiul lui Cunobelinos.”

„Vizitiul lui Cunobelinos vede ce i se spune să vadă.”

„Și tu de unde știi ce vede vizitiul?”

Margița n-a răspuns imediat. A băut, a pus ulciorul jos cu un gest ceva mai apăsat decât ar fi trebuit.

„Știu,” a zis ea, „că a fost adus. Cu forța sau fără. Și că a plecat de la masă spre veceu și a lipsit mult. Prea mult.”

Gavril, care ascultase până atunci fără să bea, a întrebat: „Și ce s-a-ntâmplat la veceu?”

Tăcere scurtă la masă. Un fel de tăcere pe care o cunosc bine cei care au mai stat la mese de cârciumă — tăcerea dinaintea unui lucru pe care toți vor să-l spună, dar nimeni nu vrea să-l spună primul.

„S-a întors ud,” a zis în cele din urmă meșterul din Ardeal, care se așezase la masa lor fără să fie poftit, cum face de obicei. „Asta știu sigur, că mi-a zis un breslaș care a stat lângă masa cea mică.”

„Ud cum?” a întrebat Gavril.

„Ud cum se udă un om bătrân care nu mai ajunge la timp,” a zis meșterul din Ardeal, fără menajamente.

Margița a strâmbat din nas. Tihomir a privit în ulcior, ca și cum ar fi vrut să dispară în el.

„Și cică,” a adăugat meșterul din Ardeal, cu un zâmbet strâmb, „nu doar ud. Se mai auzise și altceva pe-acolo. Un tunet mic. Și Cunobelinos a sărit în picioare și a strigat că măritul a pus tunul pe trădători.”

Gavril a rămas cu gura căscată. „Pe… trădători?”

„Pe cei care se dau de partea breslașilor,” a confirmat meșterul din Ardeal. „Așa a strigat.”

„Deci un vânt,” a zis Tihomir, rar, ca și cum ar fi vrut să se asigure că a înțeles bine, „a devenit tun.”

„Și tunul a devenit dreptate,” a completat meșterul din Ardeal. „La ei se poate și asta.”

„Și Luzandra,” a zis meșterul din Ardeal, mai încet, „s-a aplecat și i-a sărutat poala.”

„Nu se poate,” a zis Tihomir.

„Se poate,” a zis Margița. „Că nu-i prima oară. La ultima adunare și-a scos jupa să-l șteargă la gură. Aceeași jupă. Cea cu pete.”

„De unde știi că-i aceeași?”

„Că are una singură bună de purtat la Sfat, restul le poartă acasă. Toată lumea știe asta.”

Tihomir a lăsat ulciorul jos, brusc. „Bine, dar de ce vorbim de jupa Luzandrei și de-un vânt din veceu, și nu de ce s-a hotărât acolo? Că nu pentru asta ne-am adunat.”

„Pentru că despre ce s-a hotărât acolo,” a zis meșterul din Ardeal, „nimeni nu știe sigur nimic. Iar despre jupă și despre tunet știe toată piața.”

Tăcere. Cineva a râs scurt, fără veselie — genul de râs care iese când nu mai ai altceva de făcut cu spaima.

„Eu am auzit altceva,” a zis Gavril, mai domol, ca și cum ar fi vrut să aducă masa înapoi la un loc mai sigur. „Că s-au scris niște reguli noi. Ale lui Ahmad al-Hayyāl. Și că versiunea lui Jester n-a mai ajuns la tobșari.”

„N-a ajuns pentru că n-a fost dusă,” a zis Margița.

„N-a fost dusă pentru că n-a fost timp,” a zis Tihomir, repetând, fără să vrea, exact vorbele pe care le auzise de la altcineva mai sus la masă.

„Nu era timp să duci o hârtie?” a întrebat meșterul din Ardeal, ridicând din sprâncene. „Dar timp să scrii regulile alea frumos, cu panglică și sigiliu, a fost.”

Tihomir n-a mai zis nimic.

„Eu zic,” a intervenit Margița, cu glasul cuiva care se enervase de-a binelea, „că nu ne mai batem capul cu cine a uitat hârtia și cine n-a uitat-o. Un om nu uită o hârtie de trei ori la rând. Un om o ascunde de trei ori la rând.”

„Și dacă-i așa,” a zis Gavril, „de ce n-a spus nimeni nimic? De ce n-a strigat cineva la masa aia?”

„Pentru că la masa aia,” a zis meșterul din Ardeal, „nu era nimeni care să aibă de câștigat din strigat. Cunobelinos a-ntrebat, se pare. O dată. Frumos, ca la carte. I s-a promis. S-a liniștit.”

„S-a liniștit ușor,” a mormăit Margița.

„Conștiința lui e ieftină de multă vreme,” a zis meșterul din Ardeal. „Toți știm asta.”

Tăcere din nou. Ulciorul a trecut din mână în mână, mai încet decât de obicei — că nimeni nu mai avea chef nici de băut, doar de ținut ceva în mână.

„Rămâne o întrebare,” a zis în cele din urmă Gavril, cu vocea celui care nu vrea să știe răspunsul dar întreabă oricum. „Dacă noi, aici, la masa asta, nu suntem siguri de nimic — cine a fost acolo, cine a udat ce, cine a promis ce — cum mai știm noi ceva sigur despre breaslă?”

Nimeni n-a răspuns o vreme.

„Nu știm,” a zis în cele din urmă meșterul din Ardeal. „Asta-i toată treaba. Ei nu vor să știm sigur nimic. Vor doar să vorbim despre jupă și despre vânt și să uităm de reguli.”

Margița l-a privit lung. „Și dacă vorbim despre amândouă?”

Meșterul din Ardeal a ridicat din umeri și a zâmbit, pentru prima oară în seara aceea, un zâmbet obosit dar nu învins.

„Atunci poate că nu le mai merge trucul.”

•  

Benedek, Erzsébet și un pic de speranță

La aceeași cârciumă, mai spre seară, s-au așezat și Benedek, Erzsébet și un Gavril mai obosit decât la începutul serii — veniți, ca și alții, cu urechile ciulite după crâmpeie de adevăr.

„Am auzit de centauri,” a zis Benedek, turnând vin fără să fie rugat. „Se zice că vin cu memorie lungă.”

„Memoria lungă nu ține de foame,” a zis Erzsébet, obosită ca întotdeauna, dar cu ceva în glas care nu era doar oboseală. „Dar poate ține de rușine. Și rușinea, pusă în fața celor din jilț destul de des, poate face mai mult decât o sabie.”

Gavril, cu ochii lui mari care nu se opreau niciodată din căutat, a întrebat: „Și dacă vin, și Wilczyca cu ei, și Jester alături — credeți că se schimbă ceva?”

Nimeni n-a răspuns imediat. Benedek și-a privit mâinile vopsite, ca și cum răspunsul ar fi fost scris acolo, în piele.

„Nu știu,” a zis el în cele din urmă, cu vocea omului care nu face literatură. „Dar dacă nu vin, sigur nu se schimbă nimic. Iar asta știu sigur.”

Erzsébet a zâmbit strâmb, primul ei zâmbet adevărat din seara aceea.

„Atunci,” a zis ea, „măcar de-atât să ne agățăm.”

•  

În colțul cel mai întunecat al cârciumii, un diac cu degetele negre de cerneală și-a deschis pergamentul și a început să scrie — nu ce se hotărâse la masa cea mică, că asta o scrisese deja, ci ce se spunea acum, la masa asta mare, unde nimeni nu era sigur de nimic și tocmai de asta încercau, cu toată puterea lor mică, să fie siguri de ceva.

---

Text satiric fictiv, alegoric. Orice asemănare cu persoane/fapte reale e întâmplătoare.

Episoadele trecute pot fi citite pe pagina de FB a lui Robert Pacuraru,
https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=pfbid021o9z9sF7mqpJkHmkDkowwuLamvGqad6HkeJKpKwFHv6VV3wmLrugeYfruE6SoRCMl&id=61585400165893